Eu nu prea sunt de găsit la telefon. Mai tot timpul îl am rătăcit pe undeva. Așa eram și în studenție, dar acum e și mai grav. De când s-a născut bebe Robert, telefonul meu a rămas blocat pe modul silent. Uneori nu-l aud nici când îl am în mână, d-apoi în buzunarul de la rucsac. Bine că face flash-uri, opțiune perfectă să mă bată oamenii din parc pe umăr ca să mă anunțe că-mi ”ia foc” geanta.
Adevărul e că, de doi ani încoace, vorbesc rar spre deloc la telefon. M-am sălbăticit crunt. Probabil așa mi-a fost scris în stele. Păi, spuneți și voi… ce rost ar avea să încep o conversație când am zero șanse să formulez o propoziție, darămite o frază din aia cu sute de virgule și mii de paranteze? ”Mama!” încolo, ”mamaaa!” încoace, plus tot soiul de crash! boom! bang! Aaa, să profit de ora de somn a piticului?! Bună idee, dar nu mi se potrivește. Aceea e rezervată pentru toate treburile neterminabile din casă. Punct.
Și totuși, într-o bună zi (de sfârșit de primăvară) am răbufnit. Cauza: o poveste mai veche care a dat în clocot (încă arde, deci nu sunt pregătită s-o fac publică pe blog). Așadar, trebuia musai să vorbesc cu cineva… la telefon. Mu-sai! Cu cineva care să AUDĂ și să ÎNȚELEAGĂ. Să MĂ audă și să MĂ înțeleagă. Am sunat.
Hiu, a răspuns. Foarte bine, că-altfel muream de nevorbită și supărată ce eram. Cât m-a costat ”terapia” asta? Vă povestesc imediat.
SOS! Mamă cu telefonul la ureche!
1,2, START! Am început să vorbesc pe nerăsuflate la telefon. Introducere, detalii, analiză și psihanaliză. În acest timp, flăcăul cel mare era afară, la joacă (acesta era și planul, n-aș fi vrut să tragă cu urechea la neliniștile și chinurile mele fantasmagorice). Așadar, rămăsese să-l ”mituiesc” cumva și pe juniorul de 2 ani. L-am pus la măsuța lui și i-am dat o lingură și o farfurie de supă. E gurmand, sigur uită de mine pentru următorul sfert de oră. Dar… n-a fost ziua mea norocoasă! M-a strigat, cu insistență, în minutul al treilea. Avea tăieței în păr, iar eu… cartofi sub papuci.
Am tras aer în piept și am continuat să vorbesc la telefon. Pe micuțul murdăricios l-am transferat în baie. I-am umplut cădița cu apă și i-am aruncat niște jucării acolo. Să se distreze în voie minuuute în șir! Preț de golirea integrală a 3 (t-r-e-i) geluri de duș am străbătut în lung și-n lat covorul din sufragerie, dezbătând probleme existențiale. A ”deranjat” șamponul acela cu capac încăpățânat.
– Mamaaaa! strigă copilul după ajutor.
Aoleu, era cât pe ce să-mi pun mâinile în cap. Dar eram ocupată. Vorbeam la telefon. Am dat la o parte produsele de îngrijire (încă) neatinse și i-am făcut semn să se joace mai departe.
– Uite, mașinuța, spuma, woooooow! mă prefac eu entuziasmată și-apoi dă-i înainte cu vorbitul la telefon.
A smiorcăit un pic, apoi s-a luat cu bălăceala. În scurt timp aud: ”Mamaaa, caca!”
N-are cum, îmi zic. Copilul ăsta e mai mereu constipat. Cine i-o fi pus supozitor cu glicerină?
Bag capul în baie. Într-adevăr, în cădiță pluteau niște ”petale de trandafir”. În mod normal, aș fi ovaționat și dansat de bucurie, însă… de data aceasta nu mi-a venit.
Așadar, l-am extras din cadă și, așa înfășurat în prosop, l-am așezat la joacă pe covor. I-am adus din balcon o cutie cu un joc la care el, de obicei, nu are voie (din colecția lui frate-su). L-a împrăștiat prin toată casa și, surpriză!, s-a plictisit. Apoi a vrut șahul. I l-am dat și pe acesta (să nu-i spuneți lui Nichita, vă rog!). Ciudat, nu l-a ținut captivat decât fix 3 secunde și jumătate. Cu un optimism căzut din cer, eu continuam să-i dau copilului chestii nepermise (la care el tare râvnea înainte), dar nimic, nimic nu părea să-l mai intereseze. Trebuia să se întâmple ceva ca tot acest talmeș-balmeș din casă să se oprească. Și s-a întâmplat.
– Mamaa, caca!
El s-a ridicat în picioare, iar eu fac ochii cât cepele. Ba nu, cât cartofii americani. Un trandafiraș parfumat în mijlocul casei! Printre cărți și jucării. Mi-am pierdut vocea. Cred că abia atunci interlocutorul a găsit spațiu pentru comentarii. Habar n-am ce spunea. Nu auzeam nimic. Doar văzul îmi mai rămăsese activat. Cred că trebuia să închei conversația telefonică. Dar… mamma mia! nu am apucat să formulez concluziile. Alea sunt cele mai importante, nu? Dă-le-ncolo de concluzii, le formulez la noapte, în vis.
***
Nu râdeți, mi-am amintit întâmplarea asta ieri, când…
Eram cu bebe la un loc de joacă mic într-un parc mare. El se juca frumos și vesel, iar eu îl urmăream de pe o bancă. O pagină nouă din aceiași poveste veche îmi ocupa gândurile. M-am gândit că aș putea să mă ”descarc” la telefon. Părea că am toate condițiile pentru a face acest lucru, în siguranță. Scot telefonul, caut numărul în agendă, apelez.
– Mama, biii?!
Întorc capul. Mi-a căzut inima în călcâi. Băiatul meu era pe ”momoul” lui albastru la una dintre ieșirile din parc. Vroia să traverseze… strada.
Și nu, la celălat capăt a telefonului nu a răspuns nimeni.
***
Deci, concluzie: nu știu cum stau lucrurile la alte mame, dar mie (deocamdată) telefonul îmi este interzis în timpul programului activ de mămicie. Damn it!
