S-a mai furat o bicicletă. Și ce dacă?

Când stai într-un complex rezidențial, te bucuri de gazon, pază, camere de filmat și – mai cu seamă – de suport pentru biciclete la fiecare scară. 🙂 Aha, după cum v-ați dat seama și din titlu, despre bicicletă voi vorbi în acest articol. O anume bicicletă, una pe care am avut-o în posesie fix 117 zile. O fi mult? O fi puțin? Să vă povestesc pățania!

De ziua lui, copilul de 11 ani a primit o bicicletă. Mare, frumoasă și cu dotările pe care și le dorea. El, copilul, ar fi vrut să o ținem la balcon, la care eu – nuuu!, uite aici spațiu special amenajat, civilizat, comod, tot ca la carte! Calme-toi, s’il te plaît, că nu ți-o zgârie nimeni. Poate o mai plouă din când în când, dar cumpărăm noi husă într-o zi.

N-am mai cumpărat husa (atunci urma, acum urmează), dar nici să ne formăm un obicei din a ne lega bicicletele cu chestii antifurt (în complex) n-am reușit. Culmea e că într-o zi frumoasă de octombrie, hopaaa!, bicicleta nu mai e în „parcare”. Ce să facem? Ne-am uitat de jur împrejur, ba am tras cu ochiul și sub husele vecinilor. Nici urmă de obiect căutat! Ne decidem să mergem la portar și… doamnelor și domnilor, abia de aici încolo începe aventura!

Portarul calm, cu o sămânță printre dinți, dă din umeri, povestește că vin mulți prin complex, cu Bringo, pingo sau mimingo, că de unde să știe el, că de ce nu am legat-o, că a mai fost un caz, că să-i spun ora exactă a dispariției, că nici nu-mi imaginez eu ce înseamnă să rulezi x-sute de camere timp de nu știu câte ore, că… hai să pierdem vremea. Afară era deja întuneric. Zi de joi. Deci, nu era în interesul meu să stau la taclale.

Apropo, nu vă grăbiți cu felicitările! Nu-s eu așa de optimistă precum aș părea. Mi-a fost clar din prima că asta e, au revoir, good buy, adios, bicicleta!  Dar cât de nedrept, pe de altă parte, ar fi fost să intru în casă fără să fac nimic-nimic?! Doar s-a produs un furt, pe un spațiu privat și protejat!

În fine, domnul de la pază sună nu știu pe cine, face „eveniment” la el în carnețel, îmi spune că trebuie să merg la poliție pentru sesizare, că dispeceratul se va uita pe camere și… mă anunță ei. La poliție, alte două ore pierdute, un teanc de formulare, semnături, povești fără final, cum că există tineri ieșiți din închisoare care cu asta se ocupă, bla-bla-bla, hai să pierdem vremea. IMPORTANT de menționat este că, până la urmă, acest caz a fost luat în serios. Agentul de poliție s-a prezentat la locul faptei, însoțit de un coleg în ținută neagră, geamantan cu recuzită ca în filme americane și un aparat foto de nivelul unui shooting pentru revistă. Au făcut poze, s-au învârtit de colo-colo, au mai cerut o semnătură. Și, desigur, din acea seară devenită noapte, s-a lăsat o LINIȘTE totală!

După o săptămână, mă bag în seamă cu portarul. Aflu că fără ordin de la poliție nu se uită nimeni pe înregistrările camerelor de supraveghere. Sun la poliție și… cică să trimit e-mail. Peste tot lehamite, chiar și eu soi de aroganță. Îmi amintesc de o prietenă care are un prieten în poliție. Cer un sfat. O recomandare. Orice. Și am primit: să-mi văd de ale mele, „răspunsul îl știi și tu”.

OK, bun, și atunci de ce am pierdut trei ore pline (+ prelungiri) cu astfel de activități?! Timpul meu. Timpul lor. Hârtii irosite degeaba. Și totuși, o fi fost mai înțelept să nu fac nimic-nimic?! Și… vă rog eu mult, nu mă mai certați că bicicleta era nelegată, am înțeles că există metodă ușoară de tăiat lanțul. 🙈