Uneori, întâlnirile cu adevărat prețioase se petrec în interiorul nostru — atunci când cineva, printr-o frază simplă, reușește să aprindă o lumină acolo unde era doar confuzie sau vinovăție. Așa a fost și revederea cu Dr. Shefali la ParentED Fest 2025, cel mai mare eveniment de parenting din România. Cu aceeași claritate blândă și umor dezarmant, pioniera parentingului conștient a adus din nou în București curajul de a fi părinți… nu perfecți, ci autentici.
În continuare, câteva dintre declarațiile și revelațiile care au ridicat sala în aplauze — și inimile în liniște.
“Sunt impresionată să văd câți părinți tineri și nu numai sunt dornici, însetați chiar, să evolueze. Indiferent dacă ai sau nu un copil biologic, toți suntem părinți: părinți ai copilului nostru interior. Asta este esența muncii mele despre parentingul conștient: nu contează câți copii ai în exterior, cel mai mare, cel mai neastâmpărat, cel care are cea mai mare nevoie de atenția, prezența, căldura și încurajarea ta este copilul din tine”.
Când avem copii, fiecare dintre noi o face dintr-o fantezie inconștientă. Avem ideea că, în sfârșit, vom reuși. Că acel copil ne va valida. Poate am fost respinși, poate nu ne-am simțit iubiți, poate nu am aparținut. Așa că proiectăm toate aceste nevoi asupra copilului: el va fi cel care ne va aduce împlinirea, mândria, succesul. Ne imaginăm un copil care e un pic Mozart, un pic Julia Roberts, un pic Brad Pitt, un copil genial, talentat, special. Îl visăm schiind pe spate la doi ani, vorbind trei limbi și uimind lumea. Și apoi… realitatea. Câteva luni mai târziu ne dăm seama că acest copil nu arată ca în fantezia noastră
“În jurul vârstei de 40-45 de ani, e perioada în care epuizarea se combină cu menopauza, hormonii dispar, răbdarea la fel, dar se deschide o portiță de transformare, pentru că parentingul nu are, de fapt, legătură cu copilul, ci cu ego-ul nostru; adolescenții devin profesorii perfecți ai acestui ego: sunt brutal de sinceri și ne spun în față:’Mamă, tată, nu mă controlezi. Te văd. Nu ești perfect. Ești ipocrit. Nu are sens ce-mi ceri.’, iar ei au dreptate; ne destabilizează, ne aduc cu picioarele pe pământ. Atunci se rupe vraja, copilul nu mai trăiește în iluzia ta, el crește, iar tu trebuie să crești odată cu el, și asta este adevărata trezire”.
“Fiecare relație pe care o avem – cu partenerul, cu prietenii, cu copilul – este doar o reflectare a relației noastre cu noi înșine. Când copilul ascultă, respectă regulile și pare ‘bun’, el nu este neapărat bun; el doar hrănește egoul vostru, care se simte validat. Dar când copilul nu ascultă, se revoltă, ajunge târziu, minte, fură mașina sau vă spune ‘te urăsc’, brusc devine „rău”. Nu pentru că este într-adevăr rău, ci pentru că egoul vostru se simte rănit. Nu vedeți durerea, neputința sau nevoia din spatele comportamentului lui; vedeți doar o ofensă la adresa voastră”.
“Întregul nostru mod de a gândi nu este decât o formă de condiționare, nu o chestiune de bine sau rău, ci o loterie psihologică determinată de căminul în care am crescut, unde părinții au avut control asupra psihologiei noastre, la fel cum noi îl avem acum asupra copiilor noștri, insuflându-le zilnic propriile sisteme de credințe. (…) Aceasta este esența: creștem cu un set de condiționări, iar apoi le impunem mai departe copiilor noștri: convingeri despre ascultare, inteligență, succes, comportament. Dar toate acestea sunt doar credințe moștenite, nu adevăruri absolute”.
“Pentru că ne-am abandonat complet viața personală, ne agățăm de identitatea de ‘mame perfecte’. Ne spunem: ‘Trebuie să merite! Trebuie să însemne ceva!’ Dar de multe ori nu arată deloc bine. Așa că intrăm în panică. Începem să ‘creștem miza’: ‘Hai să mergem la ski!’, ‘Hai să-l înscriem la pian!’, ‘Hai să facem ceva nou, ceva impresionant!’. Și ne epuizăm complet. Identitatea noastră devine un haos de comparații, panică și perfecționism. Vrem să simțim că ‘suntem suficient’, dar nu știm cum”.
“Când îi spui copilului tău (sau partenerului, sau oricui altcuiva) ‘trebuie să fii fericit ca eu să fiu bine’, îi transferi o povară care nu-i aparține. Îl folosești pentru a-ți satisface nevoia proprie de valoare și siguranță. Și, chiar dacă pare dureros să o recunoaștem, în acele momente îți folosești copilul, nu îl iubești necondiționat. (…) De aceea, când folosim copiii ca pe o sursă de validare, tragedia e mai mare: ei vin pe lume cu încredere, vulnerabilitate și inocență, iar noi le încărcăm sufletul cu problemele nostre nerezolvate”.
“Copiii sunt terenul cel mai ușor pentru proiecțiile noastre, pentru că sunt ai noștri. Încercăm să îi controlăm, să-i ținem aproape, să-i modelăm după chipul și nevoile noastre, la fel cum facem și cu partenerii: ‘Ești al meu. Noi suntem unul. Suntem suflete pereche.’ Și punem eticheta de ‘dragoste’ peste posesivitate și control. Și la fel se întâmplă și în parenting. Îi ținem aproape, le punem un ‘lesă invizibilă’, dar o numim ‘iubire necondiționată’”.
“Când începi să-ți vezi copilul așa cum este, autentic, imperfect și unic, îl accepți, iar din acceptare se naște respectul; când îl onorezi, el se simte liber, trăiește spontan, își permite să greșească, să cadă și să se ridice, știind în adâncul sufletului că este valoros chiar și fără performanță, demn fără a face ceva special și întreg exact așa cum este, iar în clipa în care îi vezi lumina, în sfârșit, te îndrăgostești de tine însuți”.
