Un lucru pe care îl uităm uneori, prinși în goana după performanță, deadline-uri și comparații, este că învățarea nu începe cu o tablă, o lecție sau un test. Începe acolo unde se află copilul: în joacă, în curte, în bucătărie, pe drum spre grădiniță, între „De ce?” și „Ce s-ar întâmpla dacă?”.
Pe 12 martie, am participat la primul eveniment din seria „Conferințele Forbes Kids – Rădăcini sănătoase pentru viitor” (ediția București), unde le-am descoperit pe Cristiana Boca (Coordonator Educație Timpurie) și pe Conf. Univ. Dr. Cosmina Mironov (Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București), două voci care știu să vorbească despre copii cu delicatețea și fermitatea unor oameni care nu doar lucrează cu ei, ci îi ascultă cu adevărat. Las mai jos notițele despre educație, învățarea academică și împlinirea potențialului.
Învățarea e firească. Nu forțată.
Așa cum spune Cristiana Boca, avem cu toții o predispoziție naturală spre învățare. Nu e nevoie să turnăm informații în capul unui copil ca într-un borcan gol. Copiii învață oricum – dacă le este bine, dacă sunt curioși, dacă se simt în siguranță. Iar învățarea reală nu se rezumă la ceea ce se întâmplă în sala de clasă: educația formală reprezintă doar 30% din totalul învățării noastre. Restul? Se întâmplă în viața de zi cu zi: în discuțiile cu părinții, în joc, în observație și curiozitate.
E nevoie de mai mult decât o bancă de școală
Pentru ca învățarea să se întâmple cu adevărat, e nevoie de o stare de bine: somn suficient, alimentație, mișcare, relații de calitate, chiar și doze sănătoase de frustrare. Cosmina Mironov a pus punctul pe i când a vorbit despre „dispoziția pentru învățare”: fără echilibru interior, curiozitate și nevoia de a fi competent, nu putem construi cunoaștere durabilă. Adulții sunt – metaforic spus – arhitecții creierelor copiilor. Nu pentru că trebuie să le clădim în locul lor, ci pentru că le putem oferi spațiul, încrederea și ritmul potrivit să o facă singuri.
În ritmul lor. Nu în ritmul nostru.
Una dintre cele mai importante lecții pe care le-am reținut este despre ritm. Nu facem toți lucrurile la fel. Un copil poate învăța alfabetul mai târziu, dar va înțelege mai repede emoțiile. Altul poate fi un gânditor tăcut, dar profund. Nu toți copiii sunt făcuți pentru a performa la fel, dar toți au potențial. Datoria noastră nu este să-i împingem înainte, ci să fim lângă ei. Să le fim însoțitori, nu controlori de teme sau manageri de performanță.
Din greșeli învățăm. Dar din reușite prindem aripi.
Până la vârsta de 10-11 ani, copiii se identifică profund cu greșelile lor. O notă proastă sau un eșec poate deveni o etichetă. De aceea, învățarea prin reușită e esențială. Să le oferim contexte în care pot reuși. Să-i încurajăm. Să-i lăsăm să exploreze. Să nu le tăiem avântul cu „Ți-am spus eu!” sau „Data viitoare să nu mai greșești”.
Joaca e cercetare. Curiozitatea e combustibil.
Jocul nu este o pauză de la învățare, ci prima formă de cercetare. Prin joacă, copiii testează, descoperă, se exprimă. Iar dacă vrem ca învățarea să rămână vie, să nu devină o corvoadă, atunci trebuie să păstrăm acea bucurie. Bucuria de a învăța – nu pentru notă, ci pentru descoperire.
În loc de concluzie: învață și tu
Un copil care știe să învețe este, de regulă, un copil care a văzut acasă un părinte care învață. Care citește. Care greșește. Care întreabă. Care se respectă pe sine. Nu putem cere copiilor să iubească învățarea, dacă o tratăm noi ca pe o corvoadă. Așa că data viitoare când te întreabă „De ce e cerul albastru?”, nu-i spune „Lasă-mă, am treabă.” Spune-i: „Hai să căutăm împreună.”
