Ana Maria Brânză – campioana noastră națională, europeană, mondială și olimpică la scrimă – a venit fără spadă la conferința ”EduCare – Educație pentru succes” și ne-a convins – din cuvinte și prin propria-i poveste – că în fiecare dintre noi există un campion, iar CAMPION e cel care nu renunță. Niciodată!
***
Înainte de a fi campioană, Ana Maria Brânză a fost un copil. Năzdrăvan. Umbla cu părul zbârlit și cu genunchii juliți. Se ciondănea cu fratele mai mare și intra în conflict cu gașca de la bloc. Și, totuși, cum a ajuns Ana Maria Brânză campion? Cât de greu a fost drumul ei spre reușită? Cum au ajutat-o adulții din viața ei să-și îndeplinească marele vis?
Alegerea sportului potrivit
Ana Maria Brânză a fost, de mică, o fire activă și năzdrăvană. ”Acel copil rău”, așa cum ea însăși declară. Iar părinții s-au gândit că SPORTUL ar fi un bun ac de cojoc. Și au dat-o la tenis de câmp, pentru că deh’ era aproape de casă. Însă alegerea părinților s-a potrivit ca nuca de perete. Ana era stângace, motiv pentru care rămânea mereu ultima la tenis. Și, inevitabil, își pierdea răbdarea, făcea vreo năzbâtie și nu scăpa fără pedeapsă.
”Un an de zile am mers la tenis, am bătut mingea la perete și nu am înțeles nimic din acest sport. M-am plictisit. Am renunțat. Iar părinții au decis că singura mea prioritate va rămâne școala.”, își amintește Ana Maria Brânză.
Până într-o zi, în care fratele ei le-a spus părinților să o ducă – pe ”surioara lui mai mică și criminală” – la ”sala de crimă” (deci, e mare noroc când se întâmplă să cadă câte o literă uriașă din cuvânt și e cu atât mai maaare norocul când părinții ascultă de copii!).
”Aveam 11 ani când am ajuns în sala de scrimă și, atât de tare m-a fascinat, încât am rămas la antrenament din prima zi. Nu știam nimic despre scrimă, însă – pe măsură ce descopeream acest sport – mă atrăgea și mai mult. Era o joacă. Iar cea mai așteptată parte din antrenament – ciocolata de la final.”, povestește cu drag Ana Maria.
Primul eșec
Ana Maria Brânză își amintește că în sală era printre cele mai curajoase fetițe, nu însă și la prima competiție națională, unde – poate greu de crezut azi – fetița cu mască tricoloră s-a clasat penultima. Nu a reușit să învingă pe nimeni.
”Am plâns de-mi sărea cămașa de pe mine, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte să renunț la scrimă!”
IMPORTANT și interesant e că părinții Anei Maria nu au făcut o tragedie din acest prim eșec al ei. ”Mama mi-a spus că dacă întorc clasamentul invers o să mă simt vicecampioană!”, iar această atitudine a întărâtat-o și a motivat-o să muncească mai mult și să ia medalia de aur chiar anul următor.
Curajul de a-ți urma drumul
Ana Maria a atras atenția antrenorului. Acesta i-a oferit șansa să se mute în Craiova, într-un cămin de liceu industrial, pentru antrenamente intensive de scrimă. ”Părinții mei au avut inconștiența să mă lase să plec de acasă, să-mi urmez drumul. Singura lor condiție a fost să nu iau note mici. 8 fiind notă mică, deja.”
Pentru Ana Maria această mutare părea raiul pe pământ, urma să scape de cicăleala părinților și de cearta cu fratele mai mare. ”Însă când am văzut cât de urât, gri și rece e căminul, visul meu se demonta piesă cu piesă.” Atunci, a contat mult că mama a luat-o în brațe și i-a amintit de ce este acolo și că ”un campion nu rămâne jos la primul obstacol.”
Și a rămas, iar ”peste 2 zile parcă acolo mă născusem. Nu mai conta că aveam dușurile la alt etaj. Din acel cămin se deschidea dumul oportunităților pentru mine. ”
Părinții și copiii: fiecare cu serviciul său
Părinții Anei Maria nu s-au implicat niciodată în scrimă. Cu o singură excepție. La campionatul național, când Ana Maria a pierdut finala, tatăl ei – mai supărat decât ea, îi reproșa că – în loc de dublă de sixtă – s-a ambiționat să facă cvarta.
”I-am spus să-mi arate care este sixta și care este cvarta. Nu a știut, normal. Tata e jurist de meserie. Și-atunci am stabilit că fiecare e cu serviciul lui.”
Sarcina părintelui
Prezența părintelui în sala de antrenament o să distraga atenția copilului 100%. Autoritatea antrenorului e cea care contează în sala de antrenament. Există o linie pe care părintele –pur și simplu – nu are voie să o depășească. La competiție copilul trebuie să audă DOAR vocea antrenorului!
”Sarcina părintelui este să nu mai ceară atât de mult de la copil. Eu știam că am o datorie față antrenor și chiar nu mai era nevoie de presiune în plus din partea părintelui.”
Din păcate, în ziua de astăzi sunt mulți copii care vin în sala de antrenament deja extenuați. Au școală, antrenament de scrimă, vioară și karate – în aceaiași zi. Datoria noastră – a adulților, este să le oferim copiilor informația și să-i lăsăm pe ei să aleagă. Și – în niciun caz – să-i punem să facă tot ce n-am avut ocazia să facem noi în copilăria noastră.
Și-apoi, Ana Maria Brânză își amintește că ”pe mama o durea fiecare vânătaie a mea. Era în stare să mă certe.” Însă copiii nu sunt din porțelan. Par ei sensibili, dar sunt mai puternici decât credem noi.
”Copiii au nevoie de părinți pe umărul cărora să plângă (doar dacă și când simt asta). Și mai au nevoie de antrenori care să vrea să-i facă oameni, înainte de a-i face campioni.”
Ce înseamnă să fii un campion?
Ana Maria Brânză susține că în fiecare dintre noi există un campion, doar că ține de fiecare în parte cum are grijă de el și cum îl ajută să performeze. Iar CAMPION e cel care nu renunță la visul lui, indiferent cât de greu îi este.
”Au fost multe ocazii când puteam să mă opresc. Insă, oricât de greu ar fi acest drum, pentru mine cea mai importantă medalie este URMĂTOAREA. Aveți grijă de campionii din voi și mai presus de toate aveți grijă de campionii de lângă voi, de cei mici!!!” – Ana Maria Brânză la Educare – Educatie pentru succes.
***
Povestea ascensiunii Anei Maria Brânză – campioană naţională, europeană, mondială şi olimpică la scrimă, o găsiți relatată în detaliu și cu savoare în cartea ”En garde. Fetița cu masca tricoloră”. Volumul este dedicat copiilor cu vârste între 8 şi 12 ani.
