Pampersul - de la util la problematic
iMaMA

Pampersul – de la util la problematic

Bună invenție mai este scutecul de unică folosință, dar marea provocare este cum ne dezbăierăm de el! Iată, un accesoriu fără de care nici nu ne imaginăm să ne creștem și să ne îngrijim copii. Baza este pampersul, apoi minunata colecție de hăinuțe care mai de care mai cochete, nu-i așa?

Chiar din primele clipe de viață ale puiului nostru, apelăm cu entuziasm la scutec, însă trebuie să știm când să spunem ”STOP”. Cumva, dintr-un anume confort, dependența față de pamperși este mai mult a noastră, a părinților, decât a piticilor noștri. Și spun asta din propria-mi experiență de mămică.

Primele tentative de reducere a numărului de scutece folosite au fost cam pe la vârsta de 8 luni. I-am făcut cadou o oliță, care doar pe post de oliță nu era folosită. Era greu să-l conving pe Nichita să stea cumințel acolo, se ridica curios să vadă pe ce l-am așezat, după care îi veneau idei de joacă. Renunțasem la idee, până când, într-o mini-vacanță la țară, o rudă-educatoare s-a mirat că flăcăul meu de peste un an încă nu a învățat mersul la toaletă, ”păi, și cei mai puturoși copii de aici, din sat, nu mai au treabă cu scutecele până într-un an”. Atât mi-a trebuit ca să mă încăpăținez și să iau ”taurul de coarne”.

Adevărata luptă împotriva pamperșilor am început-o când Nichita avea 15 luni. Nu am avut nevoie de prea multe arme, secretul a constat în mobilizare, multă răbdare și ambiție. Trebuie să recunosc că atitudinea fermă a soțului meu a fost un real ajutor, căci eu încă mai eram tentată să cedez și să-l cocoloșesc pe micuțul prinț, considerându-l un bebeluș. Rezulatele nu sunt imediate. Practic, a fost vorba de un exercițiu de câteva luni, timp în care continuam să-i explic la nesfârșit ce și cum, chiar dacă aveam senzația că nu mă înțelege deloc. Dar iată, copiii sunt mult mai inteligenți și receptivi decât ne imaginăm noi.

Am cumpărat un reductor de WC. Față de oliță, așa îmi era mai ușor să-l stăpânesc pe pitic. La început, i-am programat mersul la toaletă după fiecare somnic și după fiecare masă, făcându-l să fie mândru de el, îl aplaudam eu, se aplauda și el bucuros. Remunerarea? Păi, îl lăsam să tragă singur apa. Evident, se mai întâmpla să facă pipi imediat ce-l ridicam de pe WC, parcă dinadins să-mi pună răbdarea la încercare.

Mai târziu, l-am lăsat prin casă doar în chiloței, fiind atentă ca la maxim o oră să vizităm toaleta. E drept, am avut parte și de câteva ”accidente” umede pe parchet, dar nu atât de grave încât să fie nevoie de intervenția pompierilor. Când făcea pipi pe el, se panica un pic, își dădea seama că ceva nu e în regulă și mă striga de îndată. De multe ori, îi ghiceam în mod intuitiv nevoia, ceea ce mă încuraja mult.

Cam în acest ritm, băiatul meu a început să asocieze cuvinte mersului la toaletă, lucru ce a facilitat comunicarea dintre noi. Pe la 17 luni foloseam pampesul doar când mergeam în vizită, la cumpărături sau prin parc (era perioadă de iarnă). În acest gen de situații piticul insista să-mi transmită că vrea să facă pipi, iar eu trebuia să-l conving să folosească pampersul, atât de bine asimilase lecția, dragul de el. Acum, că s-a încălzit afară, am renunțat definitiv la scutec. Lupta a fost câștigată!

[Text scris în 2012]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *