Despre cât de neatentă am fost eu în drum spre cursul organizat de psih. Camelia Chețu & MotherHood Bucharest – ”Atenția copiilor: De la scurtcircuitare la concentrare“, am avut grijă să povestesc AICI, dar de notițe… de notițe nu mă întreabă nimeni?
Mi-am găsit agenda. Am scris repede și muult la acel curs. Iar după atâta timp distanță, recunosc, abia îmi mai înțeleg scrisul. Chiar și așa, tot am deslușit eu câteva concluzii pe care e musai să le trec aici, ca un reminder pentru mine – mamă imperfectă ce invocă cuvântul ”atenție” la fiecare metru pătrat: ”Atențieeee, Robert!”, ” Nichitaaaa, fii atent!!”. Și… știu că nu sunt singura imperfercțiune din lumea asta, așa că… să ne fie de folos!!!
Mare atenție la cuvântul ”Atenție!”
Din start, acest ”atențieee!” vine cu o negație (Nu fă!), iar ”fii atent/ă” se prezintă ca un soi de etichetă lingvistică (ești neatent/ă!) cu efect de contaminare a imaginii de sine a receptorului, în cazul nostru – a copilului. Varianta englezească ”pay attention!” e mult mai safe din acest punct de vedere.
Și cum noi ne înțelegem cel mai bine în romănă, ar fi de dorit să evităm negațiile. Pe cât posibil. În plus, copilul are nevoie de instrucțiuni exacte și de mesaje din care să înțeleagă concret ce vrem de la ei. Uită-te la mine! Privește în jurul tău! Ascultă! Și neapărat, neapărat să facem apel la simțurile lor, pentru că atenția se referă la simțuri, iar pentru a putea fi atenți trebuie să ne activăm simțurile (ascult pentru a observa vocea, miros pentru a identifica un anumit ingredient etc).
Și da, e foarte importantă atenția asta. În primul rând, pentru că asigură o stare de bine, confort și siguranță. Dar… nu-i așa? – se mai întâmplă ca atenția să intre în derivă. Ni se întâmplă tuturor. Iar asta nu e și nici nu ar trebui să fie un capăt de țară.
Chiar și la modul acela problematic în care vorbim despre ADHD – sindromul deficitului de atenţie şi al hiperactivităţii, lucrurile pot fi controlate. Dovadă sunt personalitățile mari, precum Justin Timberlake (cântăreţ cu zeci de premii Grammy), Jamie Oliver (celebrul chef, promotor al eliminării „junk-food”-ului din şcoli şi al dietelor sănătoase pentru copii), Michael Phelps (cel mai medaliat olimpic din toate timpurile), care au recunoscut că au fost diagnosticate cu ADHD și au demonstrat că această tulburare nu este incompatibilă cu talentul și realizarea.
”Întotdeauna copilul este atent la ceea ce este important pentru el. Asta trebuie să înțelegem!”
Când un copil este neatent, dezinteresat sau pare a fi într-o altă lume înseamnă că altceva este important pentru el în acel moment, spune psih. Camelia Chețu. Și… în loc să-i reproșăm, ar trebui să descoperim ce anume îl interesează și care este nevoia din spatele comportamentului lui. De exemplu, dacă copilul șușotește în timpul orelor e foarte posibil să aibă nevoie de socializare. Logic, nu?
Și găsiți, găsiți cea mai bună motivație pentru copil! Orice activitate are la bază o motivație (de a se distra, de a câștiga, de a sta cu mama etc.). Fiecare dintre noi are un anumit profil motivațional (autonomie, recunoaștere, afiliere etc.). Este important să știm ce anume îl motivează pe copil. Poate v-ați întrebat de ce pe tabletă niciunul nu are probleme de atenție? Ei bine, acolo motivația este întreținută pe tot parcursul jocului (muzică, bani, Good job!)
În principiu, copilul hiperactiv (aha, acela care nu poate sta locului, îi intrerupe pe cei din jur și nu reușește să diminueze ritmul) are nevoie de mult mai mult contact vizual, vrea să fie văzut chiar și atunci când nu ne-o cere. Asta îl hrănește. Și, în general, copiii simt mesajele senzoriale înaintea cuvintelor, iar relația de atașament (cu părintele) este primordială în această ecuație. De aici vine starea de bine și, implicit, de concentrare și autoreglare a atenției.
”Vreți să-i dezvoltați copilului capacitatea de atenție? Dați-i experiențe plăcute!”
Acesta este îndemnul oferit de psih. Camelia Chețu. Dopamina vine din relația părinte-copil. Degeaba e dus copilul la psiholog. Prezența exclusivă a părintelui este secretul. Chiar dacă copiii învață mult prin joacă, a face doar joacă de reglare a atenției este insuficient.
Practic, zonele din creier responsabile cu atenția și autoreglarea se dezvoltă ca răspuns la interacțiunea emoțională cu figura principală de atașament.
Autoreglarea atenției începe în jurul vârstei de 6 ani. Și… să nu exagerăm cu așteptările, că nici nouă nu ne iese de fiecare dată, right? Să ținem minte că atâta vreme cât îl avem în minte (minding the baby), îi previzionăm stările și îi confirmăm că-l înțelegem, copilul va fi dispus să coopereze și chiar să accepte și punctele noastre de vedere. ”Emoțiile copiilor nu trebuie rezolvate, ci doar asculate și aprobate!” conchide psih. Camelia Chețu.
”Nu duceți copilul la psiholog. Duceți-vă voi, părinții!”
Iată încă un îndemn venit chiar de la specialist! Se pare că lucrul cu copilul e în van dacă nu se lucrează și cu părintele. Scopul este ca micuțul să aibă o relație bună cu părintele, nu cu psihoterapeutul.
Și da, relația este cea ce ne leagă unul de celălalt, iar relația părinte–copil nu este una de fifty-fifty. Responsabilitatea este în primul rând a părintelui. Părintele este cel care lasă orgoliile la o parte și se duce la copil. Părintele își cere primul scuze și tot el clarifică situația. Părintele face mai mult decât copilul în relația asta.
Copiii au nevoie de reguli. Și joacă!
Atenție! Reguli din care ei să se distreze. Când îi punem să se distreze, copiii nici nu-și dau seama că respectă reguli. Și… în spiritul acestei idei, psih. Camelia Chețu ne-a făcut câteva demonstrații de joacă, cu reguli cu tot. Fotbal – cu biluțe mici de hârtie și două paie. Baloane de săpun – de spart cu pumnii, cu degetul, cu piciorul.
Așadar, copiii au nevoie să lucreze cu reguli clare. Și nu doar să le urmeze, dar și să le articuleze. Lăsați-i și pe ei să formuleze reguli. Copiii au nevoie de putere.
Pentru antrenarea atenției sunt foarte utile exercițiile de tipul Theraplay Activities (găsiți pe net), precum și cele de amânare a gratificării imediate (a se vedea Marshmallow Test).
Și mai este important să vorbim cu copiii despre emoții. Să-i ajutăm să facă legătura între reacție, emoție, senzație, gând. Adică să-i familiarizăm cu aceste 6 paliere: MINTE, ACȚIUNE, SOMATIZARE CORP, EMOȚII, SITUAȚIA NEUTRĂ, NEVOI, adresându-le întrebări: Ce ți-a trecut prin minte în acel moment? Ce ai simțit? Ce ai făcut? De ce ai procedat așa? …
Și încă o informație utilă! Copilul se poate concentra între dublul vârstei lui și de 5 ori mai mult. De exemplu, un copil de 3 ani se poate concentra pe o activitate timp de 6-15 minute, iar un copil de 10 ani – 20-50 minute.
Bucuria simțurilor. Idei de joacă:
Desenați cu degetul pe spatele copilului diferite forme pe care să le identifice;
Turul încăperii în ritm lent, privind pe îndelete detaliile din cameră, pe care mai târziu – cu ochii închiși, să le localizeze;
Pregătătiți diferite smoothie-uri (fructe, legume) și provocați-l să identifice ingredietele (după culoare, gust, miros);
Vorbiți prin semne/gesturi.
Concluzii
Și… recapitulare! Relația (cu părintele). Dopamina (experiențe plăcute). Reguli în joacă. Motivația. Emoția. Reglarea impulsurilor. Practic, antrenarea atenției presupune un soi de biliard cu toate aceste concepte.
Succes, nouă!