Azi fac 36 de ani, iar eu tot nu reușesc să scriu acel articol „înțelept” despre lecțiile învățate de mine până la această dată. Poate că mi-e teamă că oricât de bine m-aș prezenta cu teoria, aș pica zdravăn la proba practică, motiv pentru care amân și iar amân scriitura pentru tradiționalul la anu’, oferindu-mi astfel timp de trăit, greșit, învățat, exersat.
Ca să nu las pagina goală, voi înșira mai jos câte n-am învățat eu în cei 36 de ani de viață, deși mă chinui din răsputeri să o fac. Le voi „recunoaște” în ordinea în care îmi vin în cap. Așadar…
Să beau 2 l de apă pe zi
E ca o mantră care nu se prinde de mine. Deși mi-o repet aproape obsesiv zi de zi (dar mai ales seara, când îmi dau seama că iar am găsit altceva mai importat de făcut decât se beau apă). Simt sete, deci, sunt în regulă din acest punct de vedere. : )) Am și filtru la îndemână, prin urmare am mereu apă la dispoziție. Mi-am făcut un obicei din a umbla cu sticla de apă în geantă și sunt tare mândră de asta. Problema, însă, e că mereu, da’ mereu se întâmplă să mă iau cu altele și-apoi ajung să mă plâng de moleșeală, piele deshidratată sau alte detalii din acestea importante.
Să accept un compliment
Dac-ați ști de câte ori îmi fac eu mie însămi instructajul să tac în momentul în care primesc un compliment, două, trei… câte or fi. Să răspund cu mulțumesc și apoi să tac. Pare atât de simplu, de ce nu-mi iese? Sssst, gata, ai mulțumit, ai zâmbit, liniște! Dar nu, frate! Eu mă apuc să contrazic omul sau să-i spun secretul din spatele „norocului” cu care m-a înzestrat Dumnezeu sau să-l „conving” că exagerează sau, în fine, găsesc eu ceva de comentat astfel încât să nu mai rămână nimic din ceea ce se dorea a fi un simplu compliment, apreciere, laudă.
Să mă bucur de orice cadou, oricât de mare ar fi
Anul trecut, de ziua mea, m-au trezit băieții cu un buchet de flori pentru care n-am găsit vază în casă, atât de mare era. Uriaș. Imens. Diametru de un metru, jur. Când l-am văzut, mi s-a urcat instantaneu tensiunea. Anul acesta am pățit la fel când am văzut ce scria pe cutia (relativ mică, de data aceasta) de cadou: p a n d o r a. Noroc că asistă copiii la aceste momente de ceremonie, că altfel explodam… și nu de fericire (cum ar fi firesc, poate). În loc să mă bucur, mintea mea caută probleme de genul „cât a costat?”, „oricum se ofilesc”, „nu-i de mine”, „of, nu știa că vreau tavă de copt, unde să port colierul când nici la birou n-ajung des?'” etc. Yep, That Happened.
Să spun NU fără remușcări
Se întâmplă ca uneori să nu poți fi disponibil, pur și simplu. Ca ajutorul acela mic-mititel-minuscul care ți se cere să-ți complice ziua, starea, ițele. Faci două ore de terapie și, în sfârșit, găsești curajul să spui „nu”, „nu pot”, „îmi pare rău dar…”, însă… în loc de pace și eliberare, simți neliniște și vină. Păi, nu mai bine făceam un bine că oricum se complică ziua, starea, ițele sau…?!
Să respect ritualul de frumusețe
Nu am fost niciodată un exemplu în ale înfrumusețării. O fi vorba de o traumă din copilărie, nu știu. Atât de insistent mi s-a spus că sunt frumoasă, încât eu am crezut că e pe viață. Dar… vine ea și ziua adevărului! Te uiți în oglindă, îți atingi pielea, dai zoom și… ceva nu e în regulă, căci da, frumusețea are nevoie de îngrijire! Am creme de zi și de noapte, serum-uri, loțiuni și tot felul de produse din acestea de skincare minunate cu vitamine, acid hialuronic, colagen etc., ce-mi lipsește – însă – este seriozitatea de a le aplica zi de zi, una după alta. N-au cum să supraviețuiască brandurile de beauty cu clienți ca mine, pe bune!
Să continui? Aș putea! : ))
DAAAR prefer să subliniez faptul că sunt tare încântată că mi-am lăsat publică data nașterii pe Facebook (a fost o perioadă când voiam să par misterioasă, probabil, și mi-am dezactivat opțiunea aceasta).
Am învățat să mă bucur de fiecare mesaj primit, de la oameni apropiați, îndepărtați sau chiar necunoscuți. Se crează un vibe tare plăcut. Mulțumesc, oameni buni, pentru asta!
