Lunea trecută (care de fapt era marți, luni de Sf. Maria fiind zi liberă) pregăteam ghiozdănelul lui Robert pentru o nouă săptămână de grădiniță – tricouri și pantaloni de schimb, pijamale și papuci de interior – și am simțit cum mi se strânge inima, mi se înmoaie ochii, mă străpung tot soiul de emoții. Doamne, de-ar dura săptămâna asta un an!, am gândit.
Vineri a fost zi scurtă la grădiniță. Unii copii au intrat în vacanță, alții și-au luat la revedere pentru totdeauna de la grădiniță. Toți veseli și zburdalnici, de altfel. Doar niște mame (printre care și eu) nu ne-am ridicat ochelarii de pe ochi pentru că, pur și simplu, erau lacrimile prea sincere și dorul prea sfâșietor, iar inima… inima se zbătea între recunoștință nemărginită pentru toată experiența celor patru ani de grădiniță și teamă, atât de multă teamă, pentru anii ce urmează.
Și, cumva, eu am mai trecut prin asta acum 6 ani, s-ar fi așteptat lumea de la mine să fiu mai stăpână pe situație, dar de unde?! Adevărat, atunci nici atașamentul față de grădiniță n-a fost într-atât de mare (ghinionul nostru!), iar emoția aceasta firească a trecerii spre un nou capitol era îmbinată, mai degrabă, cu un soi de curiozitate, speranță, nerăbdare. Astăzi, în schimb, știu cum arată școala (de stat, cel puțin) și teama aceasta pe care o simt eu și mulți alți părinți din România este perfect justificată. Ah, Doamne, oare de ce-a trebuit să fie încredințată clasa pregătitoare școlii? De ce?!
Să revenim, totuși, la „grădinița noastră”, căci despre ea aș vrea să vorbesc în acest articol. N-o laud că e privată, ci – CATEGORIC – pentru oamenii-lumină pe care i-am întâlnit acolo. Și, mai ales, pentru încrederea pe care am simțit-o de fiecare dată când mi-am lăsat copilul în grija ei.
Să nu credeți că-mi alerga copilul spre grădiniță cu maxim entuziasm în fiecare dimineață și că, vai, a chefuit acolo patru ani de zile continuu. Nu, nu! Avea reguli de respectat, un program de rutină de urmat, niște colegi de suportat. Ba chiar și eu aveam (recunosc) furiile mele de mamă neobișnuită să dea bani (mulți) pe un serviciu care se cuvine a fi gratis pentru toată lumea. Și mi-au trecut relativ târziu, după aproximativ un an, când am înțeles că locul pe care l-am ales ni se potrivea mai bine decât ne-am fi așteptat. Vorbe puține și energie multă îndreptată spre binele copiilor, acesta e singurul marketing pe care știu să-l facă proprietarii și, implicit, personalul implicat.
Grupa Steluțelor. Robert a fost în grupa steluțelor. Și nu-i plăcea deloc să întârzie la grădiniță și întârzia de fiecare dată când îl duceam eu. Stăteau foarte mult afară, în curte. Pe vânt, ploaie și, mai ales, zăpadă. Singura rugăminte a educatoarelor: să le oferim echipament adecvat. Iar dacă se întâmpla să fim noi, părinții, cu capul în nori și să nu lăsăm copiilor toate cele necesare, se găseau soluții întotdeauna și cizme de cauciuc mărimea potrivită.
Robert n-a avut prea multe absențe. Cele pe motiv de plecat în vacanțe oricum nu se pun. De mâncat, aproape de fiecare „100% x 2” sau chiar „x 3”. Prieteni – puțini și buni. Educatoarea preferată: Cristiana. Și memorabile rămân cele două tabere organizate anul acesta (ultra-super-love-and-fun-inclusive), petrecerile peste noapte de 1 Iunie, culesul de cireșe și toată sinceritatea, modestia, bucuria, grija, joaca, prieteniile, activitățile, poveștile, țopăiala, aniversările, îmbrățișările, ba chiar și toată rutina specifică acestui mediu.
Dacă-l întrebi de-i pare rău că s-a încheiat grădinița, Robert e foarte sigur că NU. E tare mândru că merge curând la școală și – spune el – va putea oricum veni în vizită de i se face dor. Probabil s-a discutat subiectul acesta la petrecerile de rămas bun.
Și, apropo, de petrecerile de rămas bun. Educatoarele le-a organizat una – cu tort și bucurie – la un loc de joacă, în afara grădiniței. Am participat și noi, părinții. N-a fost serbare, ci joacă, socializare, timp împreună. Micii absolvenți au primit atunci câte un un album foto personalizat cu amintiri din anii grădiniței. Cadou mai frumos nu cred că există, pe bune! Iar de vă-ntrebați ce-au pus la cale părinții pentru educatoare – șoc și panică – NIMIC cu moț. În schimb, atât de multă apreciere și recunoștință sinceră eu nu știu câți dascăli primesc în ziua de astăzi!
Au urmat și mici petreceri de rămas bun dedicate fiecărui copil în parte, organizate în curtea grădiniței. Nu vă imaginați ceva pompos. Sărbătoritul servea copiii cu fructe, caju, merișoare și ce-l mai lăsa inima de pe lista cu cele permise. Se lăsa cu poze, îmbrățișări și, după spusele educatoarelor, zâmbete și lacrimi. Joi a fost ziua lui Robert să-și ia la revedere de la colegi și educatoare. S-a pregătit cu entuziasm pentru acest moment. A pus el singur în coșul de cumpărături tot ce a crezut de cuviință, iar înainte de somn s-a panicat că nu are inimioare pregătite pentru copiii din grupă. Și ce credeți că făceam a doua zi la prima oră? INIMIOARE din hârtie cartonată, pe care eu le tăiam, Robert le personaliza cu numele colegilor, iar bunicul (tatăl meu) le colora. Am întârziat la grădiniță, evident, dar ce frumos și emoționant a fost!
Încă mi-e greu să accept că povestea asta simplă, banală și extraordinară s-a încheiat. Dar, fii bărbată, Tina!, îmi zic. Ștergeți lacrimile, deschide-ți inima și suflă în aripile micului școlar! Căci da, băiatul meu mic a crescut și a venit timpul pentru noi medii de explorat, noi lecții de învățat, noi prietenii de legat. Să fii curajos, Robert! Și să atragi în jurul tău oameni frumoși și, Doamne ajută! – o învățătoare-lumină. Mama ta este mai emotivă astăzi, dar îți promit să-ți fiu aproape (chiar și) la temele de la mate.
Mulțumesc și MULȚUMIM, Grădiniță! Rămânem profund recunoscători pentru felul în care ne-ai crescut, protejat, învățat! Am simțit că pe parcursul acestor ani ai suflat nu doar în aripile lui Robert, ci a întregii familii! MULȚUMESC și mulțumim! ❤️