Un răspuns la întrebarea din titlu care, într-un fel, mi-a deschis altfel ochii, l-am găsit într-o postare pe Facebook la Oana Moraru, consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon, din Călărași, și creatoarea platformei Vocea Părinților. Am citit de câteva ori mesajul ei și-am hotărât să-l preiau pe blog. E ceva în această Oana Moraru care îmi transmite încredere, mult mai multă încredere decât mulți experți în parenting la un loc.
„Să zicem că ai țipat, ți-ai pierdut controlul și l-ai smotocit puțin.
Îți revii și îți dai seama că ai greșit. Ce faci? Îți ceri iertare copilului? Îi explici ca nu ai avut încotro, că ți s-a declanșat un oarecare proces psihologic din cauză că… și că…?
Nu.
A cere iertare copilului de 3-9 ani (cel puțin) este a îl învesti pe el cu puterea sau povara de a îți dărui ție absolvire. Cu atât mai rău dacă începi să justifici că el a fost declanșatorul tău: că nu te-a ascultat, că nu mai poți nici tu, că nu știi cum să te mai faci înțeles/înțeleasă.
În tot procesul ăsta de așa-zisă corectă scuzare, copilul înțelege că el este sursa pierderii tale de putere și, totodată, și sursa de la care îți iei tu puterea, primind iertare. Nu poți fi și cauza, și sursa reabilitării în acelaşi timp. De fapt, un copil nu poate fi nici una, nici alta.
Nu, copilului nu îi ceri iertare. Nu pe el îl încarci cu munca asta de a curăța energia pe care tu ai aruncat-o în aer. Nu el te-a făcut să îți pierzi cumpătul. Tu ai un declanșator intern care reacționează la mediul extern, cu o anumită sensibilitate, de care copilul tău nu este responsabil.
Îi spui că ai greșit, că îți pare rău pentru tine și situația creată de tine și atât. Nu aștepți iertare, nu aștepți să fie el empatic față de fenomenele psihologice ale personalității tale. Nu el poartă povara istoriei tale și nici părtaș nu trebuie făcut la ea, cu explicații și justificări. El trebuie doar să te vadă că îți înțelegi greșeala. Nu te porți vinovat, nu încerci să compensezi ”ieșirea”. Îi dai șansa de a fi martorul unui adult care știe singur să se reabiliteze, să se autoregleze.
Îi povestești adolescentului trecutul tău traumatic? NU. Nici măcar el nu vrea să îți simtă durerea și să te justifici într-un fel. Chiar și adolescentul sau tânărul simte multă durere când părintele i se dezvăluie. E ca şi cum îi zgudui temelia pe care are nevoie să o simtă arhetipal fermă. E timp pentru „mama şi tata au fost doar oameni” mult mai târziu, după 30 de ani.
Fiecare copil sau tânăr are nevoie să se simtă pe sine, nu și umbra declarată, explicată și justificată a părintelui său. Copiii au nevoie să își vadă părinții greșind și conștientizându-și greșelile. Nu au deloc nevoie să fie sprijin acestor greșeli, nici cauza, nici locul de unde începe iertarea.”
Cum vi se pare abordarea aceasta?
