craciun
Lifestyle

Crăciunul pe care nu-l mai am

Uneori simt că am rămas fără Crăciun, deși… aparent am câștigat două Sărbători de Crăciun. Și nu, nu e niciun personaj cu nume de Grinch în povestioara mea.

Pentru cine nu știe, eu sunt din Republica Moldova unde se respectă calendarul ortodox pe stil vechi, adică Crăciunul se sărbătorește pe 7 ianuarie, iar Sfântul Vasile (aka Anul Nou) – pe 14 ianuarie. Până în 2003, când am venit la facultate în București, Crăciunul îmi era Crăciun, iar asta însemna că sunt în vacanță, că deschid ușa colindătorilor și, respectiv, merg la colindat, că în casă miroase a borș scăzut (un fel de ciorbă cu varză murată – favoritul meu) și – cel mai și cel mai important – mergem la țară, la bunicii din partea mamei, unde ne întâlnim cu unchi, mătuși, verișori și verișoare. Pentru mine Crăciunul s-a tradus mereu prin acest „împreună” din casa bunicilor!

Crăciun cu aromă de copilărie

Mi-e dor de Crăciunul din copilărie, care niciodată n-a fost despre cadouri, cât despre bucuria lui „împreună”. Mi se pare fantastic cum o simplă întâlnire de familie putea să contureze o bucurie atât de mare, tradusă prin SĂRBĂTOARE. An de an! O pereche de bunici înconjurați de copiii lor (7 la număr), de copiii acestora și chiar de copiii copiilor copiilor lor.

Aproape că nu-mi aduc aminte de cadouri în ziua de Crăciun (deși, probabil au existat), pentru că niciodată Crăciunul n-a fost despre cadouri. Niciodată despre excursii în țări străine, masă la restaurant sau mai știu eu ce altă extravaganță. Cu toate acestea, iubeam această sărbătoare și o așteptam cu sufletul la gură.

O zi de Crăciun….

Copii fiind, ne trezeam dimineața și ne colindam părinții (Domn, Domn să-nălțăm, ne ieșea cel mai bine), apoi plecam cu toții la bunicii din partea tatălui (care locuiau peste o stradă de noi). Tatăl meu e singur la părinți, deci nu era înghesuială în casă. Bunicii – baba Natașa și bunel’ Ion, cum le spuneam noi – ne așteptau ca și cum am fi venit de peste mări și țări, ne ascultau colindul până la ultimul vers și ne mulțumeau de parcă le-am fi adus luna de pe cer. Ne răsplăteau cu bani, fructe și bomboane. Noi ne lipeam de soba fierbinte. Ne cățăram pe cuptor (un soi de pat încălzit sau „lejancă”). Tachinam pisica bunicului. Mâncam de toate și luam un gât de vin, pentru care trebuia neapărat să țineam un toast („Să fiți sănătoși!”, spuneam noi ușor rușinați).

Apoi ne pregăteam pentru următoarea vizită – la bunicii din partea mamei, într-un sătuc din apropiere. Mâca Dora și bunelu’ Andrei ne așteptau cu aceeași bucurie în privire, deși nu eram singurii lor nepoți. Conform tradiției, înainte de a intra în casă, ne opream la geamul albastru și cântam colindul – același Domn, Domn să-nălțăm – singurul pe care toți membrii familiei mele îl știau cap coadă. Aici, în schimb, ne ascultau mai multe urechi și nu scăpam niciodată de comentarii care, practic, umpleau casa cu hohote de râs.

Bunelu’ zâmbea și se uita la toți noi ca la un spectacol. Bunica zâmbea și ea, în timp ce alerga dintr-o cameră în alta asigurându-se că toate mofturile sunt împlinite. Aveam la dispoziție pere bine păstrate de cu toamnă și acces la toate borcanele de compot din pivniță. Pentru noi, gașca de nepoți, însă, important era să descoperim unde a ascuns bunica bomboanele.

De obicei, se întindeau mai multe mese, cap în cap, și se stătea acolo ore în șir. De fiecare dată se forma o gălăgie soră cu bucuria. Culmea, o făceau adulții, nu copiii. Dacă nu le vedeai zâmbetele de pe față și lumina din ochi, probabil, ai fi zis că se ceartă. Era un haos, într-adevăr, un haos în care toată lumea se simte bine.

Crăciunul venea și cu zăpadă. Iar asta însemna și mai multă joacă. Nu cred că exagerez dacă spun că adulții erau mai copii decât copiii. Cumva, era și firesc, majoritatea dintre ei erau în curtea casei părintești și se simțeau ca atare. Ce Crăciunuri simple și frumoase erau!

Crăciunul acum

Acum Crăciunul e mai mult pe 25 decembrie, dar și un pic pe 7 ianuarie. Niciunul din cele două nu mai seamănă cu ceea ce știam eu că înseamnă Crăciun. Nici că ar fi posibil! Mă bucur acum de decorațiuni și luminițe, de colindele de la radio, de făcut și primit cadouri, de mâncăruri nu neapărat tradiționale, de vreme primăvăratică, dar cel mai și cel mai mult mă bucur de amintirea Crăciunului copilăriei mele care dăinuie în mine ca o icoană. Și o sărut, an de an, cu recunoștință!

Tina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *