Absolut nimic în lume nu poate să înlocuiască laptele şi dragostea de mamă. Sânul mamei este o adevărată binecuvâtare, care adună laolaltă sănătate, dragoste, răsfăț, protecție emoțională. Se pare că un nou-născut are nevoie de mult mai puțin față de ceea ce noi, părinții, suntem tentați să credem.
Fac parte din rândul mămicilor norocoase! Mi-am alăptat puiul multă vreme. Pe lângă bine-cunoscutele proprietăți nutritive ale laptelui matern, am descoperit și alte avantaje ale alăptării – de ordin emoțional, financiar, comoditate etc. Am vrut să-i dau tot ce e mai bun lui Nichita, iar acest lucru s-a dovedit a fi și cel mai bun pentru mine. Nu trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap pentru a-i prepara lăpticul, nici grija sterilizării biberoanelor nu am avut-o, plus, puteam merge în călătorii mai lungi, fără ca bebe să rateze vreo masă.
Și cam așa, micuțul meu creștea văzând cu ochii, iar eu tot amânam înțărcatul, găsind fel și fel de motive: ba să vină sezonul rece, ba să treacă vacanța de iarnă, ba îmi era frică că va plânge și nu-i voi putea rezista, ba nu am nicio bunică prin preajmă care să-l țină ocupat și nici tati nu mai are zile libere de la muncă. Deci, varianta cu să ”dispar” de acasă ca să uite bebe de țâță era imposibilă. În plus, oare nu s-ar fi simțit bebe abandonat dacă plecam, fie 1-2 zile, departe de el?
Sânul devenise pentru Nichita mai mult decât hrană. Îl cerea cu insistență când îi era sete, când vroia să adoarmă sau doar să se relaxeze un pic. Dacă îl refuzam, se supăra amarnic. Sincer, înțărcatul mi se părea imposibil.
Am pus piciorul în prag… când credeți? într-un moment de exasperare în care nu reușeam să-mi mobilizez piticul de un an și șapte luni pentru somn (urât din partea mea, da, știu). Mi-a ieșit pe gură o amenințare: ”dacă nu vii să faci nani, nu mai papi țâță!” Nu m-a crezut, mi-a zâmbit pe sub mustață și și-a văzut de ”curățenia” în care era implicat prin casă. Eu… încăpăținată cum sunt, m-am ținut de amenințare cuvânt!
Mi-a venit în cap o strategie ”băbească”, dar care, în cazul nostru, a fucționat de minune. Am găsit în frigider, printre deliciile soțului meu, un borcan cu ardei iuți în oțet. Hmm, tocmai bun să-l păcălesc pe bebe cu acest gust. Așa că atunci când i s-a făcut poftă de ceva lăptic, fără să mă vadă puștiul, mi-am condimentat sânul cu ceva noi arome. S-a încrețit când a gustat. Părea uimit, iar feed-back-ul a fost: ”nu-nu-nu, țâța, fuuu, caca!” Când a venit tati acasă, i-a spus despre noua descoperire, i-a anunțat și pe bunici, până și verișorului mai mic (sugar pe atunci) i-a explicat pe skype: ”nu-nu-nu, țâța, fuuu, caca!”
Ehehe, amuzant-amuzant, dar prima săptămână n-a fost prea ușoară. Flăcăul vroia sân, dar se răzgândea când simțea mirosul ardeiului. Momentul cel mai greu era la somn. Atunci își amintea. Atunci suferea. Îl îmbrățișam și-i eram alături. ”Te înțelege, mami!” ”Te iubește, mami!”, îi repetam într-una. Am încercat lapte-praf, dar nu i-a plăcut. O altă schimbare pe care o observasem – i-a crescut mult pofta de mâncare. Atâta bucurie aveam și eu!
Trebuie să menționez că înainte de a lua acesta decizie fermă, am pregătit cumva terenul. Încercam să-l alaptez mai rar, doar înainte de somn și noaptea, asfel încât să nu fie (prea) traumatizantă despărțirea piticului de sânul mamei. Apoi, după păcăleala cu ardei iute, primele două zile, l-am alaptat doar noaptea, în acest fel, nu a fost nevoie să beau un anumit fel de pastile. Laptele s-a diminuat, fără să dea complicații.
Pe unde greu, pe unde amuzant, pe unde obositor, dar iată – înțărcatul e posibil, bebe e acum flăcău ! 🙂
[Text scris în 2012]
